Dacă ești terapeut, ți s-a întâmplat aproape sigur, fie ție, fie unui client. Ai identificat o convingere care te ține pe loc, ai reformulat-o, ai scris afirmația opusă, poate ai lipit-o pe oglindă și câteva zile a ținut. Și apoi, tăcut, vechea convingere s-a strecurat înapoi la locul ei, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Concluzia care vine de obicei e cea mai descurajantă cu putință: „poate n-am lucrat destul de profund” sau „poate la mine chiar nu se poate schimba”.
O convingere trăiește pe două etaje
Noi vorbim despre convingeri ca și cum ar fi gânduri, însă nu sunt doar atât. O convingere e un gând care s-a lipit de o emoție și a fost repetat atât de mult încât a devenit automat.
„Știu că am convingerea asta. Am lucrat-o. Și totuși, când ajung în situația respectivă, reacționez exact la fel.” Și înțeleg frustrarea, pentru că am trăit-o și eu.
Poți să știi foarte bine că ești suficient de pregătită și totuși să mai cauți o formare înainte să începi ceva. Poți să știi că părerea celorlalți nu ar trebui să decidă pentru tine și să simți imediat un nod în stomac când cineva te critică.
Etajul mental a înțeles. Etajul emoțional n-a primit mesajul.
Asta se întâmplă pentru că cele două trăiesc în locuri diferite din creier. Partea rațională, cea care înțelege argumente și reformulează fraze, e una. Partea care declanșează reacția în corp, strânsoarea, căldura în obraji, impulsul de a te retrage, e mai veche și mai rapidă, și nu ascultă de logică. Ea nu a fost construită să gândească, ci să te protejeze. Iar protecția nu se dezactivează cu un argument bun.
De aici vine și paradoxul pe care îl trăiești. Poți să „știi” un lucru și să „simți” exact opusul, în același timp, fără ca asta să însemne că ești confuză sau că n-ai lucrat destul. Înseamnă doar că ai lucrat la un singur etaj.
O convingere poate trăi pe două etaje
Imaginează-ți o casă cu două etaje.
La etajul de sus sunt toate lucrurile pe care le-ai înțeles între timp. Ai citit, ai lucrat cu tine, ai avut conversații, poate ai făcut terapie și poți explica foarte coerent de ce vechea convingere nu mai este adevărată.
„Nu trebuie să fac totul perfect ca să fiu apreciată.” Știi asta. Dar apoi trimiți un document important, observi o greșeală după ce l-ai trimis și simți instantaneu că ți se strânge stomacul.
Acolo ai coborât la parter.
La parter sunt reacțiile care au fost repetate suficient de mult încât au devenit automate: tensiunea, impulsul de a te retrage, rușinea, teama, nevoia de a repara imediat.
Și poți avea o concluzie nouă la etaj, în timp ce la parter încă funcționează vechiul răspuns.
De aici apare senzația aceea atât de frustrantă: „Dar eu știu toate lucrurile astea. De ce reacționez în continuare așa?”
Pentru că a înțelege și a reacționa diferit nu se întâmplă întotdeauna în același timp. Poți să „știi” un lucru și să „simți” exact opusul, în același timp, fără ca asta să însemne că ești confuză sau că n-ai lucrat destul. Înseamnă doar că ai lucrat la un singur etaj.
De ce afirmațiile pozitive, singure, nu țin
O afirmație pozitivă e o propoziție nouă pe care i-o dai etajului mental. Nu spun că asta nu poate ajuta, dar se adresează exact părții care oricum era, de multe ori, deja de acord. „Sunt demnă de succes”, repetat în fața oglinzii, ajunge la mintea care știe deja asta, și trece pe lângă partea din corp care, la orice pas real spre succes, tot intră în alarmă.
De asta convingerea revine. Nu pentru că ești tu deosebit de blocată, ci pentru că sursa ei, sarcina emoțională din corp, a rămas neatinsă. Ai vopsit peretele, dar igrasia era în perete.
Ca să se schimbe cu adevărat o convingere, ai nevoie să lucrezi la ambele etaje: să dai minții o decizie nouă, da, dar și să descarci emoția care ține vechea convingere lipită la locul ei. Iar emoția nu se descarcă vorbindu-i. Se descarcă lucrând acolo unde locuiește, în corp.
Exercițiul: la ambele etaje
Îți las mai jos un proces în două părți, exact pentru cele două etaje. Ai nevoie de un caiet, un loc liniștit și vreo douăzeci de minute.
Partea 1, etajul mental: scoți convingerea la lumină.
Răspunde în scris, fără să te cenzurezi:
Ce anume nu se mișcă în businessul meu, deși „știu” ce ar trebui să fac?
Dacă mă uit sub acel lucru, ce îmi spun de fapt despre mine? (de exemplu „nu sunt încă suficient de bună”, „dacă ies în față, mă fac de râs”, „nu e frumos să ceri bani pentru așa ceva”)
Fraza asta, a cui e, de fapt? Când am auzit-o prima dată, în viața mea?
Ultima întrebare contează mult, pentru că aproape nicio convingere limitativă nu s-a născut în tine. A fost, la un moment dat, vocea cuiva, iar tu ai preluat-o ca să fii în siguranță. Când vezi asta, convingerea încetează să mai pară un adevăr despre tine și începe să pară exact ceea ce este: un mesaj vechi, împrumutat.
Partea 2, etajul emoțional: descarci sarcina
Aici poți lucra cu orice instrument ai tu în tolba ta de terapeut. Eu o să îți las mai jos un scurt exercițiu EFT.
Ia fraza pe care ai găsit-o mai sus și pune-o în locurile marcate mai jos. Bate ușor fiecare punct de câteva ori, respirând, în timp ce rostești cu voce tare.
Pe marginea palmei, de trei ori: „Chiar dacă o parte din mine încă crede că (convingerea ta, de exemplu «nu sunt suficient de bună»), aleg să mă iubesc și să mă accept exact așa cum sunt. Chiar dacă o parte din mine încă crede că (convingerea ta), mă deschid să văd cum poate fi și altfel”
Începutul sprâncenei: „Convingerea asta că [convingerea ta] încă e aici.”
Colțul ochiului: „O port cu mine de mult timp.”
Sub ochi: „Probabil că, la un moment dat, m-a ținut în siguranță.”
Sub nas: „Dar asta nu înseamnă că trebuie să rămână adevărată și acum.”
Bărbie: „Pot să încep să mă uit la ea altfel.”
Claviculă: „O parte din mine poate încă o crede și e în regulă.”
Sub braț: „Nu trebuie să forțez nimic. Pot doar să las puțin spațiu pentru o variantă nouă.”
Sub sâni: „Îmi dau voie să las din tensiunea pe care o simt când apare convingerea asta.”
Încheieturile mâinilor: „Pot să fac un pas mic spre ceva diferit.”
Creștet: „Și poate, încet, pot începe să cred că [decizia nouă, de exemplu: «munca mea are valoare»].”
Respiră adânc și observă cum te simți, fără să te judeci. Nu încerca să spui propozițiile „perfect”. Înlocuiește cuvintele cu ale tale, astfel încât să simți că vorbești despre ce trăiești tu, nu că repeți un text.
Zile cu bucurie,
Claudia ❤️
